Scris aseară

Aș putea da vina pe loc, vreme și un film, dar până la urmă entry-ul acesta s-a născut odată cu renașterea unei anumite stări în mine.

Mă simt… tânăr… mai toți, cu excepția lui Winter desigur, ar zice că sunt tânăr. Într-un entry anterior ziceam ca mă simt ca studentul de anul I, păi, am impresia că sunt prins într-un ciclu, pentru că acum mă simt ca studentul de anul II.

Încrezut dar extrem de curios și doritor să evolueze, cu o grămadă de chestii pe cap dar având în minte eterna soluție „Se vor rezolva toate, pentru că ești băiet deștept”, agresiv și coleric dar extrem de jovial și dispus să accepte și să înteleagă orice ”nație” de om. Pe scurt eu văd studentul de anul II ca pe un adevărat budist cu probleme de temperament.

„Odată cu apariția atribuțiilor dispare timpul liber”, și acum toată lumea să aplaude măreața cugetare. Dar serios vorbind, cred că întradevăr scriu chestia asta pentru că am avut pentru puțin timp capul scos din cod, planuri de carieră și viitor, gânduri despre chestii făcute și regretate și lucruri nefăcute și la fel de mult regretate. Dacă mai eram student aici apăreau o grămadă de persoane, o mulțime de pseudonime date de mine anumitor persoane care mi-au influențat măcar cât o tranziție a lunii pe cer viața din ultimul timp… de un an…

Pff, de o bucată de timp nu mă mai implic în discuții, intru îmi fac prezența aud ceva total idiot, și dacă înainte aș fi reacționat sau combătut ideea … cu argumente desigur, acum râd în minte și îmi indrept concentrarea către ceva din spatele scoarței mele cerebrale.

Dacă cineva a așteptat vreo reacție emoțională chiar sentimentală din partea mea în ultimul an de zile acum e momentul! Comentarii, reproșuri, laude, declarații chiar și șuturi în fund, strângeri de mână și săruturi pe obrazi, frunte sau buze toate sunt acceptate acum, în acest moment, în care îmi pasă de toate astea. Era robotul acela idiot din benzile desenate, care își dorește să experimenteze cum e să ai sentimente umane, eu sunt robotul și pentru seara asta am acele sentimente. Nu mi le-am dorit, nici nu știam că mai există, dar sunt aici, și le pun la încercare.

Acum e de vină filmul, dar chiar cred că în ultimul timp din ce în ce mai puțini oameni pe care îi cunosc sau îi întâlnesc au măcar cea mai mică idee ce înseamnă să îți răsfeți sufletul și simțurile. Nu zic că nu au avut-o dar și-au pierdut-o, într-un mod natural și logic… și natural. Fie folosesc excesele pe post de surogate, fie nu fac nimic, fie se îngrădesc într-o mentalitate tipică unei turme de oi libere, independente, unice și responsabile față de societatea pe care o disprețuiesc. Eu unul sunt liniștit cu gândul că într-una din categoriile astea mă încadrez și eu…

Tot acum sunt în stare să recunosc că încă nu sunt pregătit să mă duc acolo unde s-a dus mai toată lumea din jurul meu. Considerați-mă copil sau copilăros, dar încă nu vreau, încă nu simt nici dorința, nici nevoia și cu siguranță nici chemarea. Poate încă nu am găsti catalizatorul… sau poate l-am găsit dar mi-a fost frică de reacțiile adverse.

Și mai sunt în stare să recunosc că mă enervează la culme ideile, tot mai dese, a oamenilor că au descoperit secretul universului și existenței, au descoperit palpabilul și au eliminat efemerul, au găsit ce merită și ce nu, au găsit cea mai evoluată formă din evoluția momentană a omului și umanității, știu să tragă linie între prostie și deșteptăciune… vorba domnului comedian „Bullshit!”. Da, omul evoluează dar nu îți garantează nimeni că faci parte din tribul meu… și tribul meu, din cauza conexiunilor tribale evoluează diferit de tine. Nouă ne plac urșii… și încă nu am auzit o definiție deșteaptă a prostiei.

Ca final spun că îmi plac oamenii care se dedică cu plăcere unui lucru și mor împăcați cu ideea sau aluzia că au făcut ce și-au dorit… nu mai scriu nimic în seara asta…

Peace love and undestanding.